Primul bărbat din viaţa mea

Am lăsat răbojul să uite săruturile furate în colţ de scară, mânile sub fustă care mă făceau să cred "Mă iubeşte! Mă iubeşte" în timp ce fiori mi se urcau în sus pe pulpe, sau dezvirginările a l'amateur în clădări părăsite când nu îi era nici unuia prea clar ce şi unde trebuie să intre.
Vreau să vorbesc astăzi despre primul bărbat din viaţa mea. Primul bărbat din viaţa mea era înalt, avea o tunsoare demodată - dar cum eu nu descoperisem încă termenul "metrosexual" asta nu părea atunci o problemă - şi păstra în glas o unduire ardelenească, restanţă a copilăriei de decenii petrecute, căci, da, primul bărbat din viaţa mea a fost un bărbat în vârstă.
Cum l-am cunoscut? Ce m-a făcut să cad pradă unei astfel de relaţii neprincipiale? Cât de joasă îmi era moralitatea?
"Pretty low", îţi voi răspunde, privind undeva deasupra capului tău, aşa cum şi tu ştii bine să o faci. Şi, în fond, "low" era şi normal să fie. Copil făcut cu decretul, într-un ping pong etern părinţi-bunici, dintr-o mamă într-o perpetuă căutare a împlinirii iubirilor necoapte din tinereţile ei. Şi urâtă pe deasupra, cu o faţă lungă de culoarea colivei, buze arse şi nas de vrăjitoare hâdă, cu un corp scândură şi sprâncene bărbăteşti.
Ca într-un vers de Iulia Hasdeu, să iubesc era tot ce îmi doream. La rându-i, din umbra vârstei dumisale, să fie iubit era tot ce îşi (mai) dorea.
M-a lăsat, da, m-a lăsat să-l iubesc, asta e exact ceea ce am vrut să spun. Ai înţeles bine. Ştiu, e degradant şi umilitor, dar e omenesc şi nu simt nici o umbră de ruşine să o admit acum în faţa ta: eram o fată, poate nu proastă, dar urâtă foc, care voia doar să îşi pună inima în palma cuiva. Iar el mi-a întins-o pe a lui.
L-am iubit aşa cum doar prima oară poţi iubi. L-am iubit cu jăratic şi tăciuni nestinşi, l-am iubit până la limita nebuniei şi dincolo de ea, l-am iubit sfârtecându-mi sufletul şi mintea, ciobindu-mi gândurile şi zdrobindu-mi întrebările. L-am iubit. L-am iubit obsesiv şi compulsiv, înghiţindu-i lipsa în fiecare seară, înghiţindu-mi cuvintele în fiecare dimineaţă, însemnându-mi în carne ani de-a rândul orele la care îl întâlneam (Câţiva ani mai târziu, vâzând acele cifre, mama credea că sunt numere la loto. Da, mamă, erau numere la loto, jucam biletul vieţii.)
L-am iubit cu foame. L-am iubit fără să mă gândesc la viitor o singură secundă.
L-am întâlnit la nici şaisprezece ani. "Am crescut sub ochii lui", gândesc uneori. "Mi-a fost ca un tată", ridic miza alteori, pervers şi incestuos.
L-am întrebat odată dacă mă iubeşte. Nu, nu l-am întrebat direct. După ce o repetasem o săptămână, îmi luasem inima în dinţi şi îi spusesem poezia aceea a lui Nichita Stănescu: "...nu-i aşa că apoi vei şchiopăta uşor/ de teamă să nu îmi striveşti sărutul?". "Nu", mi-a răspuns zâmbind.
A venit, desigur, şi ziua aceea, o ştii şi tu, ziua în care afli că biletul tău la băi la Herculane a expirat şi e timpul să te îndrepţi spre gară.
A venit ziua în care am aflat că nu eram eu singura neiubită.
Am plâns, am ţipat, am muşcat, am zgâriat. Aş fi vrut să îl otrăvesc, să îi arunc vitriol în ochi ca în legendele ieftine de mahala ce poate le mai povestesc unii. Aş fi vrut să îi arunc vitriol în ochi, în timp ce strigam: "Priveşte-mă! Sunt ultima femeie pe care o mai vezi!" Din fericire, vitriolul nu încape pe mâna oricărei tembele. Plânsul şi ţipătul mi s-au transformat încet în cântec de jale şi dor şi rugă şoptită. S-au transformat în gând. S-au transformat în dorinţă. Am îngenuncheat. I-am primit mădularul cu parfumul altei femei din nou în vintrele mele, într-o durere nelumească. O dată, de două ori, de zece ori. Până când durerea a strivit iubirea. Până când eu l-am ucis pe el în mine.
Crezându-mă eliberată, am dat să plec, dar remuşcările m-au copleşit. Moralitatea mă prinsese din urmă, mă ţintuise la pământ şi acum voia să îmi bage lecţia ei cu forţa, pe gâtlejul subţirel în jos. Am început să mă urăsc. Astupam oglinzile, căci nu mă mai puteam privi în ele. Îmi alungam prietenii, căci nu voiam să îi murdăresc cu scârnăvia mea şi mă prosternam în faţa unui zid de mucegai. Mă simţeam vinovată pentru că îl iubisem. Îl învinovăţeam şi pe el pentru că mă lăsase să îl iubesc. Mă detestam. Îl detestam.
Au trecut ani. Rănile s-au închis. Remuşcările, furiile şi regretele au lăsat locul nostalgiilor. Am înţeles atunci că, fără acea iubire, nu aş fi fost niciodată cea de astăzi. Şi am mai înţeles un lucru: că adevărata iubire este cea care îşi devorează "azi"-ul, fără a se gândi la "mâine" niciodată. (Ciudat, nici un alt bărbat nu m-a mai lăsat vreodată să-l iubesc doar "azi")
Rar, din ce în ce mai rar, drumurile noastre se mai întâlnesc. Întotdeauna, în privirea fiecăruia este loc de celălalt. Şi, da, vreau să cred ceea ce buna mea prietenă R îmi spunea adeseori: "Într-un fel, el te-a iubit..."
Uneori îl visez şi ştiu că atunci voi avea o zi bună.
Uneori.

Cât de bătrân eşti

Cât de bătrân eşti
când
nu mai e nici un sens în a-ţi saluta foştii colegi de şcoală întâlniţi întâmplător pe stradă,
profesorii mor încet, unul după altul,
între tine şi ceilalţi s-au aşezat munţi de euro şi parchet laminat
iar tu ai început să urăşti vederea de la camerele mansardate din Kogălniceanu.
Cât de bătrân eşti
când
visele ţi le-au înfăptuit alţii de mult,
atacurile cerebrale au început să lovească foşti amanţi,
porţi pantofi "Orice pereche zece lei",
şi plângi de fiecare dată când asculţi "Starry, Starry Night."
Cât de bătrân eşti
când
înţelegi engleză suficient de bine
să ştii că nu, nu-i un cântec pentru tine.

Vis pierdut

Sunt fiica unui vis pierdut.
Şi-a unor nopţi nebune.
M-au plămădit din lut.
Nu ştiu poveşti străbune.

Leapşa cu cărţi

(Prima leapşă din cariera mea on line! - Unde-i piatra s-o iau în gură? - Mulţumesc Sisiphe!)

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?

Cred că orice îi recomanzi, o să îl întristeze iar cu cărţile de bucate nu mă risc să îşi pună apoi burtica pe responsabilitea mea. Aşa că recomand sporturile în aer liber, cluburile (cu măsură) şi alte activităţi relaxante (de pildă, SPA, grădinărit, cum spunea Sisiph, sau orice altceva l-ar ajuta să se înveselească.)

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Orice carte care îmi place la nebunie, să mă cunoască mai bine.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?

Nu am avut niciodată o "cea mai bună prietenă".

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

"Alice în Ţara Minunilor" şi "Vrăjitorul din Oz" (care mă mai obsedează şi azi) căci nu doar să visezi e important e important ci şi să inventezi lumi noi pentru vise noi. "Cireşarii" - pentru modele.
Mă gândisem iniţial să adaug aici şi "Micul Prinţ" al lui Saint-Exupery, dar e "periculoasă". E o carte de copii pentru adulţi, scrisă cu multă înţelepciune, dar şi multă tristeţe.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?

Andre Malraux, "Calea regală". Să înveţe cât mai mult din călătoriile lui.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

O carte proastă, cât mai proastă, fir-ar el al mămică-sii! (Sandra Brown? Dacă nu ma ia în serios? Păi şi atunci cum îmi iese mie planul să-l prostesc? Coehlo? Da' ce-ar fi nene să-i bag aşa ceva aşa greu la marea artă, uite "Critica Raţiunii Pure", Kant, să nu înţeleagă nimic şi să îşi dea seama şi el măi cât îi de prost?!? - că de mi-e duşman, nu înseamnă că-i prost deja? ;;) )

7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?

O carte "modernă" gen "An Inconvenient Truth" a lui Al Gore, nu de alta dar să-şi dea seama cât de uşor pot fi manipulaţi cei neinformaţi.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu “nasul pe sus”?

Hm, "Zorba Grecu", să se întoarcă la frumuseţea lucrurilor simple.

9. Ce carte ai recomanda celui care e primul în blogroll?

Hm, blogroll-ul meu îşi schimbă părul odată cu ultimul post scris. Acum Sisiphe e pe prima poziţie. I-aş recomanda "Magicianul" de John Fowles. Cred că i-ar plăcea, căci e o carte despre căutări, regăsiri şi jocuri ale minţii.

10. Ce carte ai recomanda unui care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

"Biblia", să le şi înţeleagă.


Leapşa merge la Sayadinna. Şi la Lola şi Tara, de au vreme de ea.

Poveste cu vulpi

“Cuvintele sunt leacul nostru.

Cuvintele sunt otrava noastră.”

De când m-am întâlnit cu Alina, îmi repet singură în prostie cuvintele ăstea. Ca şi cum m-aş aştepta vreo vrajă să fie ascunsă în ele, vreun SOS către o zână bună sau măcar vreo forţă care să îmi influenţeze potenţialul câştig la Loto 49, atunci când mă voi hotărî să joc. În ritmul ăsta, o iau razna. Se pare că bine-intenţionaţii mei neuroni înţeleg “puterea eliberatoare” ascunsă în cuvânt, dar supra-estimează virtuţile repetiţiei.

“Leac/otravă”, “leac/otravă”. Parcă aş fi pe vremea lu maica-mare (a se citi bunica lu’ bunică-mea) şi mă pregătesc să săvârşesc ritualuri magice în spatele cocinii cu porci. Despre terapia prin cumpărături ce părere aveţi?

Am citit, demult, în “Accidentul” lui Mihail Sebastian, despre o tânără profesoară care, în perioadele grele, îşi cumpăra mereu ceva nou ca să nu o mai cunoască nenorocul. Ciudat cum de e asta singura fază care a reţinut-o maică-mea din literatura română, de nu mai aveam loc în casă de dulapurile ei ticsite cu haine. Mi-a fost învăţătură de minte: dintr-a şasea mi-am dat seama că nu-i a bună, ba-i chiar de rău-rău şi că un astfel de obicei nu înseamnă altceva decât incapacitate de afecţiune şi frigider gol şi nu m-am dat niciodată în uragan după ţoale. Nici după parfurmuri. Ştiu că multe muieri le consideră un semn de eleganţă, rafinament bla-bla-bla. Eu le consider semn de ocazie. Poate că sunt eu mai zgârţomancă aşa, poate şi de unde nu mi-au dat banii niciodată afară din portofel, poate şi pentru că sunt laşă şi fricoasă şi îmi place să menţin un low-profile – dar să mă baţi cu parul de m-aş duce la job cu dâra după mine.

Mă uit la Miuţa – şefa de… dracu’ mai ştie de ce e, că azi într-un birou din 10 oameni, 9 sunt şefi – ca şi ziua bună, de dimineaţă îi poţi recunoaşte apariţia după câteva semne importante: sunetul de ciocănitoare afumată care a confundat copacul de lemn cu scara pavată cu gresie ca în reclamele ălea frumoase de la Bricostor al tocurilor domniei sale, ameţeala de îi apucă pe ăia mai hărnicuţi (a se citi entry-level) care înroşesc deja faxul de lângă uşa de la intrare deja de vreo două ore când trece ea pe lângă ei şi hihănitul de căpriţă proastă pe care-l produce când un mascul observă: “Parfumul ăsta tot la kil l-ai luat?”.

Da’ nici nu se compară cu o fostă colegă din vremea tinereţii mele, când lucram pe ceapă verde la RT3. Nu mai ştiu cum o chema pe protagonista acestei amintiri – îmi amintesc doar numele şefei, Alina Mihuţ, o grasă piloasă, atât de recunoascătoare sistemului încât stătea să te muşte de nu făceai şi tu parte din el, că de, mai elibera un loc pentru altă pilă (ce să faci, maică-se era una Garofina, directoare de nu ştiu ce, cam de pe când se făcuse radioul, so, no chance to mess up with her!) Îmi amintesc că era o zi de început de septembrie 2002, 2003. Biroul plin ochi, aer condiţionat no chance, asudam toate în tricouri şi ne făceam vânt cu şerveţele, când, se deschide uşa şi intra colega de uitai cum o cheamă, cu o extraodinar de frumoasă şi lungă haină de vulpe (albă sau polară, nu ştiu să zic exact, că n-am făcut niciodată prea bine diferenţa.) De văzut, o văzurăm toate. De zis ceva, nici una nu zise nimic. Muieri ale dracu’, ce să faci (eu mă exclud, am tăcut că nu voiam să supăr pe nimeni.) Ei bine, protagonista noastră e uşor descumpanită, dar în naivitatea sau prostia ei, crede că n-a văzut-o nimeni (acum mă gândesc că poate făcea însă pe şmechera) aşa că se gândeşte bine ce să facă să fie mai vizibilă (subliniez, era o femeie in haină lungă de vulpe albă sau polară, că nu ştiu bine diferenţa, într-un birou dogorâtor, printre muieri transpirate în tricou): se postează fix în mijlocul camerei, ia un ziar, începe să îşi facă vânt şi scandează cât e tare poate:

- Uf, ce cald e! Uf, ce cald e!

Toţi s-au făcut că nu o aud. Including me. După cum vă spuneam, aveam deja tot biroul în coastă că eram prea puţin piloasă, nu mai aveam nevoie de un duşman.

Şi uite că mă luai cu vorba şi uitai să repet la poezia cu leacu’ şi otrava.

Rătăciri

M-am întors. De unde, nu se ştie. De unde am fost/ n-am fost niciodată - o altă lume. Poate, într-un fel, nici nu mai cred că există, poate pentru că îmi repet singură pe un ton piţigăiat: "Every world has its own villains"(în engleză, da, ca tot prostu', să par şi eu mai puţin proastă). Poate sunt looser-iţă şi laşă. Poate nu am ce pierde/câştiga şi nu am avut niciodată, dar, de, înainte băgam cuminte două beri, apoi două pahare de câte o sută de gin cu apă tonică, apoi, dacă mai era loc, o vodcă (dar, spirit de muiere, de obicei mă bălăngăneam şi îmi cădeau cheile de la uşă sub mână abia dupa prima jumătate de pahar de gin), lumea se făcea dintr-odată frumoasă, amuzantă, sclipitoare şi cine stătea să mai observe ciudata coincidenţă alcool-sclipici? Îmi mai aprindeam o ţigară, mai trăgeam un dans turbat şi eram fericită.
Acum nu mai e atât de simplu. Am o şcoală de terminat, un job de performat, o chirie de plătit. Facturile s-au înmulţit iar masa noastră cea de toate zilele cu un (singur) ou ochi, o pâine şi un litru de cola nu ar duce decât într-un singur loc: la spital şi la alte facturi de plătit. Pardon, plicuri şi buzunare de umplut.
M-am întors. Scriu. Vreau să scriu. Încerc să scriu. O să scriu. Mai bine, sau mai prost. Mai des. Pentru că în faţa timpului tot ce îţi rămâne este clipa aceasta, clipa în care degetele tale înegresc coala albă. Clipa aceasta eşti tu. Trăieşte-o!

Leac si Otrava

Păcatul mărturisit este pe jumătate iertat, îmi spunea în copilărie bunică-mea. Nu înţeleg de ce, căci întotdeauna eram pedepsită, chiar şi atunci când îmi recunoşteam vina (cu excepţia unui moment strălucit de inteligenţă pe care l-am avut la patru ani când, pătând covorul cu albastru de metil, m-am dus să o anunţ, neuitând însă să-i amintesc, înainte de „confesiune” că, în repetate rânduri, mi-a spus că dacă îmi recunosc vina... bla-bla-bla... Am văzut-o cum se înfurie, cum i se ridică sângele la cap şi i se îngustează ochii în cerul capului, dar am scăpat băsmăluţă Ariel. P.S.: pentru admiratori şi invidioşi: nu vă îngustaţi şi voi ochii căci rareori mi-a dat Dumnezeu aşa minte!)

Povara mărturisită este pe jumătate... uşurată? mă întreb eu astăzi.

Probabil, căci altfel psihologii, psihoterapeuţi şi psihanalişti ar fi dat bir cu fugiţii de mult şi s-ar fi reorientat profesional spre meserii mai căutate, cum ar fi cea de ofiţer de credite. Dar din lipsă de bani, timp, contacte şi alte cele, şi, desigur, din cauza (încă !) a reticenţei oamenilor faţă de ei, alegem să ne înnebunim prietenii cu: „Ce crezi despre?...”

Am descoperit că, prea ruşinată uneori de câte o boacănă care îmi rămânea înfiptă obsesiv în minte, reuşeam să mă eliberez de ea, să nu o las să mă marcheze şi să mă conducă multă vreme de atunci încolo, nu ascunzând-o şi încercând să o uit, ci vorbind cât mai mult despre ea, râzând de mine sau acuzându-mă eu, pe mine, cât de mult puteam. (De pildă, aproape am leşinat de ruşine când mi-am dat seama că am pătat scaunul tapiţat al unui coleg de birou... de sex opus... Da, despre astfel de „boacăne” vorbesc. La schimb, mi-am înnebunit toate prietenele, rudele, cunoscuţii, descriindu-le pe larg accidentul. Mai puţin colegul în cauză – probabil în momentul respectiv nu ajunsesem la maturitatea (sau perversiunea !) necesară pentru a-mi da seama că el era deja cel cu care ar fi trebuit să încep. Am scăpat de această obsesie, dar am fost peste noapte ştearsă din toate proiectele comune iar şefa a fost „anonim” informată că „nu îmi îndeplinesc corect obligaţiile de serviciu” – cam atât m-a costat; bineînţeles, tot eu m-am ofticat, cu toate că n-aş fi vrut să fiu în pielea respectivului în momentul în care logodnica i-ar fi văzut scaunul.)

Este povestea noastră cea care ne ucide încetul cu încetul? Povestea zămislită de noi, creată de cuvintele şi mâinile noastre este cea care ne otrăveşte sufletul şi mintea, ca un simbiotic inconştient şi nerecunoscător ce îşi sugrumă încetul cu încetul tocmai gazda ce o însufleţea? Este povestea noastră călăul nostru?

Dar este ea totodată izbăvitorul nostru? Este Christul din fiecare dintre noi ce poate fi împărtăşit cu fiecare dintre ceilalţi? Este povestea noastră, odată rostită, strânsă în cuvânt şi în slovă, cea care ne salvează de ea însăşi?

Cuvântul e otrava noastră.

Cuvântul e leacul nostru.