Am lăsat răbojul să uite săruturile furate în colţ de scară, mânile sub fustă care mă făceau să cred "Mă iubeşte! Mă iubeşte" în timp ce fiori mi se urcau în sus pe pulpe, sau dezvirginările a l'amateur în clădări părăsite când nu îi era nici unuia prea clar ce şi unde trebuie să intre.
Vreau să vorbesc astăzi despre primul bărbat din viaţa mea. Primul bărbat din viaţa mea era înalt, avea o tunsoare demodată - dar cum eu nu descoperisem încă termenul "metrosexual" asta nu părea atunci o problemă - şi păstra în glas o unduire ardelenească, restanţă a copilăriei de decenii petrecute, căci, da, primul bărbat din viaţa mea a fost un bărbat în vârstă.
Cum l-am cunoscut? Ce m-a făcut să cad pradă unei astfel de relaţii neprincipiale? Cât de joasă îmi era moralitatea?
"Pretty low", îţi voi răspunde, privind undeva deasupra capului tău, aşa cum şi tu ştii bine să o faci. Şi, în fond, "low" era şi normal să fie. Copil făcut cu decretul, într-un ping pong etern părinţi-bunici, dintr-o mamă într-o perpetuă căutare a împlinirii iubirilor necoapte din tinereţile ei. Şi urâtă pe deasupra, cu o faţă lungă de culoarea colivei, buze arse şi nas de vrăjitoare hâdă, cu un corp scândură şi sprâncene bărbăteşti.
Ca într-un vers de Iulia Hasdeu, să iubesc era tot ce îmi doream. La rându-i, din umbra vârstei dumisale, să fie iubit era tot ce îşi (mai) dorea.
M-a lăsat, da, m-a lăsat să-l iubesc, asta e exact ceea ce am vrut să spun. Ai înţeles bine. Ştiu, e degradant şi umilitor, dar e omenesc şi nu simt nici o umbră de ruşine să o admit acum în faţa ta: eram o fată, poate nu proastă, dar urâtă foc, care voia doar să îşi pună inima în palma cuiva. Iar el mi-a întins-o pe a lui.
L-am iubit aşa cum doar prima oară poţi iubi. L-am iubit cu jăratic şi tăciuni nestinşi, l-am iubit până la limita nebuniei şi dincolo de ea, l-am iubit sfârtecându-mi sufletul şi mintea, ciobindu-mi gândurile şi zdrobindu-mi întrebările. L-am iubit. L-am iubit obsesiv şi compulsiv, înghiţindu-i lipsa în fiecare seară, înghiţindu-mi cuvintele în fiecare dimineaţă, însemnându-mi în carne ani de-a rândul orele la care îl întâlneam (Câţiva ani mai târziu, vâzând acele cifre, mama credea că sunt numere la loto. Da, mamă, erau numere la loto, jucam biletul vieţii.)
L-am iubit cu foame. L-am iubit fără să mă gândesc la viitor o singură secundă.
L-am întâlnit la nici şaisprezece ani. "Am crescut sub ochii lui", gândesc uneori. "Mi-a fost ca un tată", ridic miza alteori, pervers şi incestuos.
L-am întrebat odată dacă mă iubeşte. Nu, nu l-am întrebat direct. După ce o repetasem o săptămână, îmi luasem inima în dinţi şi îi spusesem poezia aceea a lui Nichita Stănescu: "...nu-i aşa că apoi vei şchiopăta uşor/ de teamă să nu îmi striveşti sărutul?". "Nu", mi-a răspuns zâmbind.
A venit, desigur, şi ziua aceea, o ştii şi tu, ziua în care afli că biletul tău la băi la Herculane a expirat şi e timpul să te îndrepţi spre gară.
A venit ziua în care am aflat că nu eram eu singura neiubită.
Am plâns, am ţipat, am muşcat, am zgâriat. Aş fi vrut să îl otrăvesc, să îi arunc vitriol în ochi ca în legendele ieftine de mahala ce poate le mai povestesc unii. Aş fi vrut să îi arunc vitriol în ochi, în timp ce strigam: "Priveşte-mă! Sunt ultima femeie pe care o mai vezi!" Din fericire, vitriolul nu încape pe mâna oricărei tembele. Plânsul şi ţipătul mi s-au transformat încet în cântec de jale şi dor şi rugă şoptită. S-au transformat în gând. S-au transformat în dorinţă. Am îngenuncheat. I-am primit mădularul cu parfumul altei femei din nou în vintrele mele, într-o durere nelumească. O dată, de două ori, de zece ori. Până când durerea a strivit iubirea. Până când eu l-am ucis pe el în mine.
Crezându-mă eliberată, am dat să plec, dar remuşcările m-au copleşit. Moralitatea mă prinsese din urmă, mă ţintuise la pământ şi acum voia să îmi bage lecţia ei cu forţa, pe gâtlejul subţirel în jos. Am început să mă urăsc. Astupam oglinzile, căci nu mă mai puteam privi în ele. Îmi alungam prietenii, căci nu voiam să îi murdăresc cu scârnăvia mea şi mă prosternam în faţa unui zid de mucegai. Mă simţeam vinovată pentru că îl iubisem. Îl învinovăţeam şi pe el pentru că mă lăsase să îl iubesc. Mă detestam. Îl detestam.
Au trecut ani. Rănile s-au închis. Remuşcările, furiile şi regretele au lăsat locul nostalgiilor. Am înţeles atunci că, fără acea iubire, nu aş fi fost niciodată cea de astăzi. Şi am mai înţeles un lucru: că adevărata iubire este cea care îşi devorează "azi"-ul, fără a se gândi la "mâine" niciodată. (Ciudat, nici un alt bărbat nu m-a mai lăsat vreodată să-l iubesc doar "azi")
Rar, din ce în ce mai rar, drumurile noastre se mai întâlnesc. Întotdeauna, în privirea fiecăruia este loc de celălalt. Şi, da, vreau să cred ceea ce buna mea prietenă R îmi spunea adeseori: "Într-un fel, el te-a iubit..."
Uneori îl visez şi ştiu că atunci voi avea o zi bună.
Uneori.
