Fata cu Manusi Portocalii

Drama Queen

2011-02-16T17:07:00.000-08:00

Am fost un copil abuzat. Fizic si psihic. Asta e drama mea. Asta e piatra mea de moara. Orice as face, asta ramane si zgarie. Nu o sa o pot sterge niciodata. Nu o sa ma pot intoarce niciodata inapoi. Si daca m-as putea intoarce, n-as putea schimba nimic. Nu tine de mine. Nu a tinut niciodata.
Ceea ce doare insa cel mai tare e faptul ca nu a fost nimeni niciodata acolo. Nimeni care sa inteleaga. Nimeni care sa ma apare. Nimanui caruia sa-i pese.

Tu ai înghițit vreodată o caracatiță?

2010-10-17T21:43:00.000-07:00

Tu ai inghițit vreodată o caracatiță? Te-ai străduit s-o împingi în jos pe gât, în timp ce o mână binevoitoare îți întindea un pahar de apă: "Ia, mamă, cu apă, să alunce mai bine"? Ai băut apa aia în timp ce visai să muști mâna? Ai simțit caracatița în burtă? Ai simțit-o cum se zbate? Ai simțit-o cum lovește cu tentaculele în dreapta și stânga? Ai simțit-o cum încearcă să scape? Ai simțit ploscăielile surde ale apei? Ai simțit cum în burtă îți bate o inimă?

Tu ai înghițit vreodată o caracatiță? Te-ai chircit într-un colț, nemișcat, cu genunchii la gură și mâinile înfășurate în jurul picioarelor, așteptând loviturile să se oprească, în timp ce visai caracatițe înotând libere în mări albastre?

Întrebare

2010-04-21T14:14:00.000-07:00

Mi-a fost dor de blogul ăsta.
Am vrut să mă reîntorc de câteva ori la el, cu imagini tari, cuvinte grele şi mirosuri putrezite, dar mi-a fost teamă însă să nu-i îndepărtez pe cei care-l plac pentru partea lui uşurică, nostalgică, îmbălsămată...
Tu ce crezi?

Primul bărbat din viaţa mea

2009-11-18T16:35:00.000-08:00

Am lăsat răbojul să uite săruturile furate în colţ de scară, mânile sub fustă care mă făceau să cred "Mă iubeşte! Mă iubeşte" în timp ce fiori mi se urcau în sus pe pulpe, sau dezvirginările a l'amateur în clădări părăsite când nu îi era nici unuia prea clar ce şi unde trebuie să intre.
Vreau să vorbesc astăzi despre primul bărbat din viaţa mea. Primul bărbat din viaţa mea era înalt, avea o tunsoare demodată - dar cum eu nu descoperisem încă termenul "metrosexual" asta nu părea atunci o problemă - şi păstra în glas o unduire ardelenească, restanţă a copilăriei de decenii petrecute, căci, da, primul bărbat din viaţa mea a fost un bărbat în vârstă.
Cum l-am cunoscut? Ce m-a făcut să cad pradă unei astfel de relaţii neprincipiale? Cât de joasă îmi era moralitatea?
"Pretty low", îţi voi răspunde, privind undeva deasupra capului tău, aşa cum şi tu ştii bine să o faci. Şi, în fond, "low" era şi normal să fie. Copil făcut cu decretul, într-un ping pong etern părinţi-bunici, dintr-o mamă într-o perpetuă căutare a împlinirii iubirilor necoapte din tinereţile ei. Şi urâtă pe deasupra, cu o faţă lungă de culoarea colivei, buze arse şi nas de vrăjitoare hâdă, cu un corp scândură şi sprâncene bărbăteşti.
Ca într-un vers de Iulia Hasdeu, să iubesc era tot ce îmi doream. La rându-i, din umbra vârstei dumisale, să fie iubit era tot ce îşi (mai) dorea.
M-a lăsat, da, m-a lăsat să-l iubesc, asta e exact ceea ce am vrut să spun. Ai înţeles bine. Ştiu, e degradant şi umilitor, dar e omenesc şi nu simt nici o umbră de ruşine să o admit acum în faţa ta: eram o fată, poate nu proastă, dar urâtă foc, care voia doar să îşi pună inima în palma cuiva. Iar el mi-a întins-o pe a lui.
L-am iubit aşa cum doar prima oară poţi iubi. L-am iubit cu jăratic şi tăciuni nestinşi, l-am iubit până la limita nebuniei şi dincolo de ea, l-am iubit sfârtecându-mi sufletul şi mintea, ciobindu-mi gândurile şi zdrobindu-mi întrebările. L-am iubit. L-am iubit obsesiv şi compulsiv, înghiţindu-i lipsa în fiecare seară, înghiţindu-mi cuvintele în fiecare dimineaţă, însemnându-mi în carne ani de-a rândul orele la care îl întâlneam (Câţiva ani mai târziu, vâzând acele cifre, mama credea că sunt numere la loto. Da, mamă, erau numere la loto, jucam biletul vieţii.)
L-am iubit cu foame. L-am iubit fără să mă gândesc la viitor o singură secundă.
L-am întâlnit la nici şaisprezece ani. "Am crescut sub ochii lui", gândesc uneori. "Mi-a fost ca un tată", ridic miza alteori, pervers şi incestuos.
L-am întrebat odată dacă mă iubeşte. Nu, nu l-am întrebat direct. După ce o repetasem o săptămână, îmi luasem inima în dinţi şi îi spusesem poezia aceea a lui Nichita Stănescu: "...nu-i aşa că apoi vei şchiopăta uşor/ de teamă să nu îmi striveşti sărutul?". "Nu", mi-a răspuns zâmbind.
A venit, desigur, şi ziua aceea, o ştii şi tu, ziua în care afli că biletul tău la băi la Herculane a expirat şi e timpul să te îndrepţi spre gară.
A venit ziua în care am aflat că nu eram eu singura neiubită.
Am plâns, am ţipat, am muşcat, am zgâriat. Aş fi vrut să îl otrăvesc, să îi arunc vitriol în ochi ca în legendele ieftine de mahala ce poate le mai povestesc unii. Aş fi vrut să îi arunc vitriol în ochi, în timp ce strigam: "Priveşte-mă! Sunt ultima femeie pe care o mai vezi!" Din fericire, vitriolul nu încape pe mâna oricărei tembele. Plânsul şi ţipătul mi s-au transformat încet în cântec de jale şi dor şi rugă şoptită. S-au transformat în gând. S-au transformat în dorinţă. Am îngenuncheat. I-am primit mădularul cu parfumul altei femei din nou în vintrele mele, într-o durere nelumească. O dată, de două ori, de zece ori. Până când durerea a strivit iubirea. Până când eu l-am ucis pe el în mine.
Crezându-mă eliberată, am dat să plec, dar remuşcările m-au copleşit. Moralitatea mă prinsese din urmă, mă ţintuise la pământ şi acum voia să îmi bage lecţia ei cu forţa, pe gâtlejul subţirel în jos. Am început să mă urăsc. Astupam oglinzile, căci nu mă mai puteam privi în ele. Îmi alungam prietenii, căci nu voiam să îi murdăresc cu scârnăvia mea şi mă prosternam în faţa unui zid de mucegai. Mă simţeam vinovată pentru că îl iubisem. Îl învinovăţeam şi pe el pentru că mă lăsase să îl iubesc. Mă detestam. Îl detestam.
Au trecut ani. Rănile s-au închis. Remuşcările, furiile şi regretele au lăsat locul nostalgiilor. Am înţeles atunci că, fără acea iubire, nu aş fi fost niciodată cea de astăzi. Şi am mai înţeles un lucru: că adevărata iubire este cea care îşi devorează "azi"-ul, fără a se gândi la "mâine" niciodată. (Ciudat, nici un alt bărbat nu m-a mai lăsat vreodată să-l iubesc doar "azi")
Rar, din ce în ce mai rar, drumurile noastre se mai întâlnesc. Întotdeauna, în privirea fiecăruia este loc de celălalt. Şi, da, vreau să cred ceea ce buna mea prietenă R îmi spunea adeseori: "Într-un fel, el te-a iubit..."
Uneori îl visez şi ştiu că atunci voi avea o zi bună.
Uneori.

Cât de bătrân eşti

2009-08-30T11:01:00.000-07:00

Cât de bătrân eşti
când
nu mai e nici un sens în a-ţi saluta foştii colegi de şcoală întâlniţi întâmplător pe stradă,
profesorii mor încet, unul după altul,
între tine şi ceilalţi s-au aşezat munţi de euro şi parchet laminat
iar tu ai început să urăşti vederea de la camerele mansardate din Kogălniceanu.
Cât de bătrân eşti
când
visele ţi le-au înfăptuit alţii de mult,
atacurile cerebrale au început să lovească foşti amanţi,
porţi pantofi "Orice pereche zece lei",
şi plângi de fiecare dată când asculţi "Starry, Starry Night."
Cât de bătrân eşti
când
înţelegi engleză suficient de bine
să ştii că nu, nu-i un cântec pentru tine.

Vis pierdut

2009-08-30T09:07:00.001-07:00

Sunt fiica unui vis pierdut.
Şi-a unor nopţi nebune.
M-au plămădit din lut.
Nu ştiu poveşti străbune.

Leapşa cu cărţi

2009-08-26T13:36:00.000-07:00

(Prima leapşă din cariera mea on line! - Unde-i piatra s-o iau în gură? - Mulţumesc Sisiphe!)

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?

Cred că orice îi recomanzi, o să îl întristeze iar cu cărţile de bucate nu mă risc să îşi pună apoi burtica pe responsabilitea mea. Aşa că recomand sporturile în aer liber, cluburile (cu măsură) şi alte activităţi relaxante (de pildă, SPA, grădinărit, cum spunea Sisiph, sau orice altceva l-ar ajuta să se înveselească.)

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Orice carte care îmi place la nebunie, să mă cunoască mai bine.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?

Nu am avut niciodată o "cea mai bună prietenă".

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

"Alice în Ţara Minunilor" şi "Vrăjitorul din Oz" (care mă mai obsedează şi azi) căci nu doar să visezi e important e important ci şi să inventezi lumi noi pentru vise noi. "Cireşarii" - pentru modele.
Mă gândisem iniţial să adaug aici şi "Micul Prinţ" al lui Saint-Exupery, dar e "periculoasă". E o carte de copii pentru adulţi, scrisă cu multă înţelepciune, dar şi multă tristeţe.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?

Andre Malraux, "Calea regală". Să înveţe cât mai mult din călătoriile lui.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

O carte proastă, cât mai proastă, fir-ar el al mămică-sii! (Sandra Brown? Dacă nu ma ia în serios? Păi şi atunci cum îmi iese mie planul să-l prostesc? Coehlo? Da' ce-ar fi nene să-i bag aşa ceva aşa greu la marea artă, uite "Critica Raţiunii Pure", Kant, să nu înţeleagă nimic şi să îşi dea seama şi el măi cât îi de prost?!? - că de mi-e duşman, nu înseamnă că-i prost deja? ;;) )

7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?

O carte "modernă" gen "An Inconvenient Truth" a lui Al Gore, nu de alta dar să-şi dea seama cât de uşor pot fi manipulaţi cei neinformaţi.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu “nasul pe sus”?

Hm, "Zorba Grecu", să se întoarcă la frumuseţea lucrurilor simple.

9. Ce carte ai recomanda celui care e primul în blogroll?

Hm, blogroll-ul meu îşi schimbă părul odată cu ultimul post scris. Acum Sisiphe e pe prima poziţie. I-aş recomanda "Magicianul" de John Fowles. Cred că i-ar plăcea, căci e o carte despre căutări, regăsiri şi jocuri ale minţii.

10. Ce carte ai recomanda unui care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

"Biblia", să le şi înţeleagă.

Leapşa merge la Sayadinna. Şi la Lola şi Tara, de au vreme de ea.

Poveste cu vulpi

2009-08-25T18:24:00.001-07:00

“Cuvintele sunt leacul nostru.

Cuvintele sunt otrava noastră.”

De când m-am întâlnit cu Alina, îmi repet singură în prostie cuvintele ăstea. Ca şi cum m-aş aştepta vreo vrajă să fie ascunsă în ele, vreun SOS către o zână bună sau măcar vreo forţă care să îmi influenţeze potenţialul câştig la Loto 49, atunci când mă voi hotărî să joc. În ritmul ăsta, o iau razna. Se pare că bine-intenţionaţii mei neuroni înţeleg “puterea eliberatoare” ascunsă în cuvânt, dar supra-estimează virtuţile repetiţiei.

“Leac/otravă”, “leac/otravă”. Parcă aş fi pe vremea lu maica-mare (a se citi bunica lu’ bunică-mea) şi mă pregătesc să săvârşesc ritualuri magice în spatele cocinii cu porci. Despre terapia prin cumpărături ce părere aveţi?

Am citit, demult, în “Accidentul” lui Mihail Sebastian, despre o tânără profesoară care, în perioadele grele, îşi cumpăra mereu ceva nou ca să nu o mai cunoască nenorocul. Ciudat cum de e asta singura fază care a reţinut-o maică-mea din literatura română, de nu mai aveam loc în casă de dulapurile ei ticsite cu haine. Mi-a fost învăţătură de minte: dintr-a şasea mi-am dat seama că nu-i a bună, ba-i chiar de rău-rău şi că un astfel de obicei nu înseamnă altceva decât incapacitate de afecţiune şi frigider gol şi nu m-am dat niciodată în uragan după ţoale. Nici după parfurmuri. Ştiu că multe muieri le consideră un semn de eleganţă, rafinament bla-bla-bla. Eu le consider semn de ocazie. Poate că sunt eu mai zgârţomancă aşa, poate şi de unde nu mi-au dat banii niciodată afară din portofel, poate şi pentru că sunt laşă şi fricoasă şi îmi place să menţin un low-profile – dar să mă baţi cu parul de m-aş duce la job cu dâra după mine.

Mă uit la Miuţa – şefa de… dracu’ mai ştie de ce e, că azi într-un birou din 10 oameni, 9 sunt şefi – ca şi ziua bună, de dimineaţă îi poţi recunoaşte apariţia după câteva semne importante: sunetul de ciocănitoare afumată care a confundat copacul de lemn cu scara pavată cu gresie ca în reclamele ălea frumoase de la Bricostor al tocurilor domniei sale, ameţeala de îi apucă pe ăia mai hărnicuţi (a se citi entry-level) care înroşesc deja faxul de lângă uşa de la intrare deja de vreo două ore când trece ea pe lângă ei şi hihănitul de căpriţă proastă pe care-l produce când un mascul observă: “Parfumul ăsta tot la kil l-ai luat?”.

Da’ nici nu se compară cu o fostă colegă din vremea tinereţii mele, când lucram pe ceapă verde la RT3. Nu mai ştiu cum o chema pe protagonista acestei amintiri – îmi amintesc doar numele şefei, Alina Mihuţ, o grasă piloasă, atât de recunoascătoare sistemului încât stătea să te muşte de nu făceai şi tu parte din el, că de, mai elibera un loc pentru altă pilă (ce să faci, maică-se era una Garofina, directoare de nu ştiu ce, cam de pe când se făcuse radioul, so, no chance to mess up with her!) Îmi amintesc că era o zi de început de septembrie 2002, 2003. Biroul plin ochi, aer condiţionat no chance, asudam toate în tricouri şi ne făceam vânt cu şerveţele, când, se deschide uşa şi intra colega de uitai cum o cheamă, cu o extraodinar de frumoasă şi lungă haină de vulpe (albă sau polară, nu ştiu să zic exact, că n-am făcut niciodată prea bine diferenţa.) De văzut, o văzurăm toate. De zis ceva, nici una nu zise nimic. Muieri ale dracu’, ce să faci (eu mă exclud, am tăcut că nu voiam să supăr pe nimeni.) Ei bine, protagonista noastră e uşor descumpanită, dar în naivitatea sau prostia ei, crede că n-a văzut-o nimeni (acum mă gândesc că poate făcea însă pe şmechera) aşa că se gândeşte bine ce să facă să fie mai vizibilă (subliniez, era o femeie in haină lungă de vulpe albă sau polară, că nu ştiu bine diferenţa, într-un birou dogorâtor, printre muieri transpirate în tricou): se postează fix în mijlocul camerei, ia un ziar, începe să îşi facă vânt şi scandează cât e tare poate:

- Uf, ce cald e! Uf, ce cald e!

Toţi s-au făcut că nu o aud. Including me. După cum vă spuneam, aveam deja tot biroul în coastă că eram prea puţin piloasă, nu mai aveam nevoie de un duşman.

Şi uite că mă luai cu vorba şi uitai să repet la poezia cu leacu’ şi otrava.

Rătăciri

2009-08-22T17:34:00.000-07:00

M-am întors. De unde, nu se ştie. De unde am fost/ n-am fost niciodată - o altă lume. Poate, într-un fel, nici nu mai cred că există, poate pentru că îmi repet singură pe un ton piţigăiat: "Every world has its own villains"(în engleză, da, ca tot prostu', să par şi eu mai puţin proastă). Poate sunt looser-iţă şi laşă. Poate nu am ce pierde/câştiga şi nu am avut niciodată, dar, de, înainte băgam cuminte două beri, apoi două pahare de câte o sută de gin cu apă tonică, apoi, dacă mai era loc, o vodcă (dar, spirit de muiere, de obicei mă bălăngăneam şi îmi cădeau cheile de la uşă sub mână abia dupa prima jumătate de pahar de gin), lumea se făcea dintr-odată frumoasă, amuzantă, sclipitoare şi cine stătea să mai observe ciudata coincidenţă alcool-sclipici? Îmi mai aprindeam o ţigară, mai trăgeam un dans turbat şi eram fericită.
Acum nu mai e atât de simplu. Am o şcoală de terminat, un job de performat, o chirie de plătit. Facturile s-au înmulţit iar masa noastră cea de toate zilele cu un (singur) ou ochi, o pâine şi un litru de cola nu ar duce decât într-un singur loc: la spital şi la alte facturi de plătit. Pardon, plicuri şi buzunare de umplut.
M-am întors. Scriu. Vreau să scriu. Încerc să scriu. O să scriu. Mai bine, sau mai prost. Mai des. Pentru că în faţa timpului tot ce îţi rămâne este clipa aceasta, clipa în care degetele tale înegresc coala albă. Clipa aceasta eşti tu. Trăieşte-o!

Leac si Otrava

2009-06-03T10:40:00.000-07:00

Păcatul mărturisit este pe jumătate iertat, îmi spunea în copilărie bunică-mea. Nu înţeleg de ce, căci întotdeauna eram pedepsită, chiar şi atunci când îmi recunoşteam vina (cu excepţia unui moment strălucit de inteligenţă pe care l-am avut la patru ani când, pătând covorul cu albastru de metil, m-am dus să o anunţ, neuitând însă să-i amintesc, înainte de „confesiune” că, în repetate rânduri, mi-a spus că dacă îmi recunosc vina... bla-bla-bla... Am văzut-o cum se înfurie, cum i se ridică sângele la cap şi i se îngustează ochii în cerul capului, dar am scăpat băsmăluţă Ariel. P.S.: pentru admiratori şi invidioşi: nu vă îngustaţi şi voi ochii căci rareori mi-a dat Dumnezeu aşa minte!)

Povara mărturisită este pe jumătate... uşurată? mă întreb eu astăzi.

Probabil, căci altfel psihologii, psihoterapeuţi şi psihanalişti ar fi dat bir cu fugiţii de mult şi s-ar fi reorientat profesional spre meserii mai căutate, cum ar fi cea de ofiţer de credite. Dar din lipsă de bani, timp, contacte şi alte cele, şi, desigur, din cauza (încă !) a reticenţei oamenilor faţă de ei, alegem să ne înnebunim prietenii cu: „Ce crezi despre?...”

Am descoperit că, prea ruşinată uneori de câte o boacănă care îmi rămânea înfiptă obsesiv în minte, reuşeam să mă eliberez de ea, să nu o las să mă marcheze şi să mă conducă multă vreme de atunci încolo, nu ascunzând-o şi încercând să o uit, ci vorbind cât mai mult despre ea, râzând de mine sau acuzându-mă eu, pe mine, cât de mult puteam. (De pildă, aproape am leşinat de ruşine când mi-am dat seama că am pătat scaunul tapiţat al unui coleg de birou... de sex opus... Da, despre astfel de „boacăne” vorbesc. La schimb, mi-am înnebunit toate prietenele, rudele, cunoscuţii, descriindu-le pe larg accidentul. Mai puţin colegul în cauză – probabil în momentul respectiv nu ajunsesem la maturitatea (sau perversiunea !) necesară pentru a-mi da seama că el era deja cel cu care ar fi trebuit să încep. Am scăpat de această obsesie, dar am fost peste noapte ştearsă din toate proiectele comune iar şefa a fost „anonim” informată că „nu îmi îndeplinesc corect obligaţiile de serviciu” – cam atât m-a costat; bineînţeles, tot eu m-am ofticat, cu toate că n-aş fi vrut să fiu în pielea respectivului în momentul în care logodnica i-ar fi văzut scaunul.)

Este povestea noastră cea care ne ucide încetul cu încetul? Povestea zămislită de noi, creată de cuvintele şi mâinile noastre este cea care ne otrăveşte sufletul şi mintea, ca un simbiotic inconştient şi nerecunoscător ce îşi sugrumă încetul cu încetul tocmai gazda ce o însufleţea? Este povestea noastră călăul nostru?

Dar este ea totodată izbăvitorul nostru? Este Christul din fiecare dintre noi ce poate fi împărtăşit cu fiecare dintre ceilalţi? Este povestea noastră, odată rostită, strânsă în cuvânt şi în slovă, cea care ne salvează de ea însăşi?

Cuvântul e otrava noastră.

Cuvântul e leacul nostru.

CBF

2009-05-11T17:25:00.000-07:00

Frumoase zile am mai avut! Din acelea moşite special de preoteasa Pitia: „du-te şi te vei întoarce nu vei pieri în război”! Vorba vine „război”. Măcar războiul este un eveniment anunţat, o ţară se supără, alta se înfoaie, cealaltă strigă „Cucuriguuu!”, se retrag ambasade, se declară ostilităţile iar cetăţenii sunt anunţaţi să nu se mai fredoneze pe străzi că le pot cădea ouă-bombe în cap, mai ceva ca la Chicken Invaders. (Mătuşă-mea Adriana îl juca într-o vreme; a încercat să mă momească şi pe mine cu copănelele mult mai apetisante ca cele de la KFC ce picau din cer odată ce reuşeai să răpui o sărmană găinuşă – tu blindat în naveta spaţială şi cu arme de i-ar face invidioşi şi pe americani, ea doar ce mai aruncă cu un ouşor în parbrizul tău. Momentul în care mi-am dat seama că pot să stau şi în cap şi nu o să reuşesc să trec de nivelul 13 (sunt ghinionistă, ce mai!) a coincis cu momentul în care mi-am dat seama cât de mult iubesc animalele – nu aş putea creşte niciodată păsări iar după o vreme să le ofer obştescul sfârşit, să le jupoi şi să le bag la oala-minune-intră-găina-iese-găluşca, ci le voi cumpăra întotdeauna de la supermarket.)

Ei, bine, războaiele mele nu sunt anunţate. Nici măcar bombardamentele nu sunt vestite cu şuier de sirenă, să ştiu şi eu când să îmi pun geanta în cap să nu îmi strice bomba coafura.

Vin din senin când mă întreabă dintr-o dată şefa: „- Cine a scris, măi, Procesul lui Kafka?”. ?!? BOOOM BOOOM ZDRANG! Neuronii mei încep să se agite, o iau la stânga, se întorc, cotesc la dreapta, apoi se răzgândesc, se ciocnesc, se enervează, se întorc înapoi şi încep să alerge din ce în ce mai repede unul în jurul altuia. Toată această agitaţie mie îmi produce ameţeală. De asemenea, în funcţie de centrele nervoase pe care calcă neatent, în graba lor, neuronii mei, pot începe brusc să râd, să mă strâmb, să îmi dea lacrimile sau, pur şi simplu, să mă doară capul. Dacă durerile de cap nu ridică nici un semnal de alarmă CBF-ului (Comitetul de Bună Funcţionare a corpului meu în societate), râsul, plânsul şi, mai ales, strâmbatul, sperie într-atât de tare comitetul încât acesta ia imediat măsuri de aplatizare a reacţiilor. Astfel, a angajat o echipă de piticuţi harnici gata să intervină în orice situaţie. Atunci când mă bufneşte râsul, piticuţii trag cu putere o cortină grea care să acopere imaginea producătoare de haz iar eu, uşor stingherită şi, nemaireuşind să îmi amintesc de ce râdeam, să tac politicos şi să schimb subiectul. Atunci când lacrimile stau să se prăvale ca bolovanii, împroşcând tot ce le iese în cale, obrajii, bluziţă albă sau birou, piticuţii sparg fiola roz ce se revarsă în toate senzaţiile şi percepţiile mele şi mă înveselesc dintr-o dată. Atunci când mă strâmb, însă, piticuţii au ceva mai mult de lucru. Colţurile buzelor mi se duc în jos, piticuţii trag la scripeţii de ridicare a buzelor în sus cu o forţă egală pentru a le face să stea pe loc. Buzele mi se ţuguie, piticuţii dau la pedale să le detensioneze. Îmi apare cuta între ochi, piticuţii trag de tâmple.

Nu zic că nu sunt muncitori şi nu-şi fac treaba cum trebuie. Problema mea este însă alta: fiind prea harnici, având mai mereu câte ceva de lucru, aleargă, la rândul lor, de colo până colo. Este adevărat, sunt mult mai organizaţi decât neuronii dar, pentru mine, asta-i o slabă consolare. Nu fac decât să sporească agitaţia din capul meu. Oh, da, şi să liniştească orgoliile oamenilor din jurul meu care nu ar merita să aibă orgoliile liniştite, dar ce să-i faci, pentru asta au fost angajaţi.

Totuşi, astăzi s-a întâmplat ceva. Când m-a întrebat şefa de "Procesul" lui Kafka nici un muşchi de pe faţa mea nu s-a clintit. Nici măcar pleopele nu mi s-au mai mişcat pentru câteva momente. Pur şi simplu, stăteam şi o priveam, lipsită de orice reacţie. Mintea mea parcă se golise şi ea de orice gânduri sau cuvinte şi nu putea emite nici măcar un mişto tăcut sau o vorbă mai puţin evlavioasă, de tipul: “Măi, da’ proastă mai este măi şefa asta a noastră” (care, oricum, reprezentând tocmai definiţia şefei, ar fi trebuit să se aprindă mai ceva ca beculeţele de la Tele EuroBingo în capul meu). Dar astăzi nimic.

Tot ce am putut gândi a fost că piticuţii angajaţi s-au întrecut pe sine şi trag preventiv de toate sforile şi scripeţii din mintea mea în acelaşi timp. Uite, însă, că de data asta nu s-au organizat prea bine, căci, acum, nici să stau şi să mă uit precum animalul sfânt la poarta nouă nu cred că-i recomandabil în vederea unei bune funcţionări în societate.

Din fericire, atunci a sunat mobilul. Nu, nu al meu. Cum mă aflam în plină aparentă comă cataleptică nu cred că ar fi fost de bun augur pentru viitorul meu la locul de muncă să stau nemişcată sub ochii şefei în timp ce clientul urlă în receptor: “Alooo, Alooo! D’şoarăăăă!”. De aceasta dată, a fost telefonul şefei. S-a ridicat, s-a întors, a ieşit. Am respirat, a insiprat. Un-doi, un-doi. Uite că pot.

“- Auzi, fată, da’ te apucă des?” întreabă Alina trăgând de o îngheţată. Era o îngheţată la cornet, pe care oricare dintre noi ar fi dat-o gata în câteva minute. Ei bine, Alina se lupta cu ea deja de vreo jumătate de oră. Făcuse un fel de gaură la capătul cornetului de unde încerca să soarbă îngheţata topită între timp, iar râurile ce se băteau care mai de care să se scurgă cu valuri şi cascade în afara cornetului erau împinse înapoi, de limba ei scoasă şi lungă de aproape un cot, parcă predestinată taman acesti misiuni.

Ar mai fi fost cum ar fi fost, dacă toată această operaţiune nu ar fi fost însoţită şi de un fundal sonor potrivit cu grijă – BLIAH, MIAM, BRLLLLL… încât căştile iPodului deveneau casa de vis a urechilor însoţitorului.

Alina este prietena mea, în pofida tuturor sprâncenelor ridicate a mirare a celor cărora le-o prezentam. Nu am reuşit niciodată să o alătur vreunui grup al meu de amici căci, întotdeauna, prin nu ştiu ce taină ascunsă, după o primă întâlnire, nimeni nu mai dorea o a doua. Nu era mereu vorba de îngheţată. Alina găsea o cale să scoată nişte sunete deosebit de ciudate şi cu paiul din Fanta, măslina din cocktail sau cubuleţele de gheaţă din Cola.

Oh, da, şi mai era şi acest apelativ minunat, “fată”. Nu ştiu de ce, dar fetelor nu le place să fie numite “fete”. Aunci când însă câte un non-mascul în lupta de afirmare a sinelui, îşi începe propoziţia cu “ascultă, femeie…” toate căd în contemplaţie şi ascultă înfiorate bazaconia care, cu siguranţă, urmează.

“- Picaşi în contemplaţia neuronilor tăi întreprinzători?” mă trezeşte Alina din amintiri. Da, Alina era singura persoană căreia îi puteam spune o astfel de poveste.

De ce merg la Gay Fest?

2009-04-28T13:49:00.000-07:00

Am crescut într-un oraş mic. Îmi vine acum să spun “mic şi tămâios”. O mânăstire mare străjuia la capătul unicului bulevard – nu ştiu de ce i se zicea bulevard. Era doar o stradă mică, cu o singură bandă. Şi ea părea mereu să miroasă a tămâie. Mâinile bunică-mii miroseau mereu a tămâie. Mergea în fiecare vineri la mânăstire. Stătea toată slujba. Dădea acatiste în care îi pomenea pe toţi şi aprindea lumânări. După ce aprindea lumânările, se oprea de vorbă cu alte femei. Toate erau bătrâne. Toate miroseau a tămâie.
Aveam vreo cinci ani. Mă puneau să le arăt cum mă chin. Le arătam. Îmi spuneau “Bravo!” Nu le-aş fi arătat dar mi-era frică de bunică-mea. Mi-era frică că o să mă bată. De asta şi stăteam mereu aproape nemişcată cât vorbeau ele. Aşa am şi început să fiu atentă la ce ziceau. Uneori, nu înţelegeam mare lucru. Ca atunci când au vorbit despre librar, despre dl. G. Îmi plăcea dl. G. Avea cărţi cu poze, şi discuri, şi jucării şi îmi zâmbea şi nu mă punea să îi arăt nimic. Avea perciuni lungi şi o mustaţă frumoasă cu colţurile întoarse. Purta costume în dunguliţe cu pantaloni evazaţi şi cravate colorate. Dl. G. nu mirosea a tămâie. Nu ştiu exact ce făcuse, dar bunică-mea şi celelate babe ziceau că e “din ăla”. De obicei, “ăla” nu ar fi însemnat nimic, dar ţinând cont de bătaia ciudată de pleoape, de uitatul în jur înainte de a vorbi şi de sclipirea plombei când zâmbeau într-un anumit fel, însemna că nu-i de bine. “Să nu cumva să vorbeşti cu el dacă te întreabă de vorbă!”, mă avertizase odată bunică-mea. “Cine ştie ce poate să îţi facă! Ceva rău!” Nu am înţeles de ce ar fi vrut dl. G. să îmi facă ceva rău.
Tot acolo, în faţa bisericii, am aflat că J. este “din aia”. J. era o femeie săracă ce venea în fiecare zi să ajute la biserică. Uneori, o găseam vânzând lumânări, alteori spăla pe jos sau dezăpezea scările de la intrare. Se oprea din treabă uneori şi mergea să se închine la icoane. Îi plăceau copii şi vedea de ei aproape pe nimic. “Ce părinţii au copii, dom’le, de o lasă pe una din aia să vadă de copii!” se revoltau bunică-mea şi babele ei. J. stătea la mânăstire până seara târziu, să închidă porţile şi să stingă lumânările. Odată, mi-a dat un covrig. Ciudat, nici ea nu mirosea a tămâie.
Câţiva ani mai târziu, am aflat cine erau “ăia”: unii care nu vorbesc niciodată despre ceilalţi cu “ăia”.
GAY FEST – pentru că sunt mândră de asta! Pentru că toţi ar trebui să fim mândri de asta!

Vrei să ştii cine te iubeşte?

2009-03-24T09:02:00.000-07:00

Du-te în bucătărie, dă drumul la gaz, aşteaptă jumătate de oră, apoi aprinde o brichetă. Pe tavan îţi va apărea numele persoanei iubite.
Dă mai departe!
Dacă trimiţi acest mesaj la 50 de prieteni, media IQ-ului românesc va creşte garantat.
P.S.: Pentru rezultate optime, mesajul trebuie dat mai departe înainte de a-l pune în aplicare!

Cum am ajuns să fiu fata cu mânuşi portocalii

2009-03-20T11:18:00.000-07:00

Azi, cum am intrat pe uşă, nici nu am apucat să mă aşez pe taburetul situat strategic în stânga cuierului (pentru dimineţile în care sunt gata dar nu mă îndur încă să plec şi pentru serile în care ajung acasă atât de frântă încât ignor semnalele de de alarmă olfactive şi fac popas să-mi mai întremez forţele de Wonder Woman ajunsă de bătrâneţe pentru atacul final -somn – se pare, reduta cea mai greu de cucerit). Cum ziceam, abia am intrat pe uşă şi m-am şi apucat să îmi caut mânuşile.
De ce şi-ar căuta cineva de zor mânuşile pe 20 martie, odată ajuns acasă şi fără intenţia de a decola chiar în acea seară către Alaska/Polul Sud?
Eu le-am căutat pentru a le pune bine. Şi nici nu le-am căutat prea departe. Doar pe fundul buzunarelor de la geacă.Zic pe fundul buzunarelor, căci nu le mai purtam deja de vreo două săptămâni, dar le-am îndesat precaută în geacă, că de, nu se ştie niciodată când se bagă ninsoare la colţul blocului. Între timp, s-au cimentat bine, datorită biletelor RATB, cartelelor de metrou, bombonelelor-rest, brichetelor defecte, mărgelelor rupte, şerveţelelor luate stil nu se ştie niciodată când îmi trebuie de la fast-food-ul de lângă job, arcul de la un pix rupt, nişte monezi de 1 ban păstrate pe post de curiozitate până când au făcut pui şi nişte fluturaşi primiţi în Romană – prea jenă să-i refuz, prea jenă să-i arunc, ce au fost îngrămădiţi în ordine cronologică peste ele.
Am făcut deja mizerie pe hol încercând să-mi golesc buzunarele. Mânuşile – nu mai zic – arătau ca trecute printr-un război şi două parastase odată ce le-am recuperat din adâncimile de nebănuit ale micuţei mele geci semi-cochete. Le-am scuturat pe geam de-am făcut scurtă la mână. Nu, nu le-am spălat, nu încă. Vedeţi voi, tocmai ăsta-i secretul: când vine vorba de spălatul şi purtatul mânuşilor portocalii, sunt superstiţioasă!
Nu îmi mai aduc aminte de unde le am. Când zgribulită de frig şi ploaie mi le pun pentru prima dată toamna, scoţându-le cu greu, după ce le încălzesc în preajma mai multor căni de vin fiert cu scorţişoară şi vorbe bune, le spun prietenilor că mi le-a împletit bunica. Îmi zugrăvesc atunci bunica în pasteluri tomnatice şi arome de plăcinte aburinde, îi desenez un păr argintiu şi un coc de soţie de Moş Crăciun şi îi pun pe nas ochelari sfornăitori care o fac să cânte uşurel fiecare basm pe care îl spune. Nici că nu se putea mai fals. Nu de alta dar n-am avut niciodată o astfel de bunică. Când întind mâna oranjiu înmănuşată vreunui domn sau doamne CEO, VP sau mai ştiu eu ce titulatură din asta de te dă pe spate, încercând să îi vând ceva, trimisă de la unşpe miilea job sezonier de care mă agăţ plină de speranţa zilei de mâine, şi îi surprind privirile critic-surprins lipite de biata mea mânuşă, devin vorbăreaţă şi încrezătoare, povestind repede o întâmplare (cu un client CEO sau VP, logic) care mi-a dăruit frumoasa pereche de mânuşi în gest de mare mulţumire pentru nu ştiu ce deal grozav m-am făcut eu luntre şi puntre să i-l ofer.
Când sunt singură şi obosită, ca acum, când mi-e foame şi deja ultima ciorbă caldă îngurgitată mi-e la fel de îndepărtată ca Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, îmi amintesc ziua aia de vară infernală când, cu nişte resturi de bani în portofel, că altfel nu le-aş putea numi, m-am dus să îmi caut ceva haine noi de pus în bagajul cu care mă pregăteam să plec la facultate.
Noi, zic, pentru mine, că numai bani de haine noi nu am avut vara aia. Am colindat cu mare grijă toate second-hand-urile şi târgurile de vechituri din oraş, doar-doar oi mai găsi şi eu una alta. Le-am văzut pe fundul unui coş-ofertă: două vechituri la zece mii, că de, cine să-şi cumpere mânuşi în toiul verii. Erau... erau portocalii, amestecate printre nişte tricouaşe prăpădite, de nu puteai să zici de au fost gri, bej sau albe la viaţa lor. M-am oprit şi am început să mă holbez ca toanta la ele. Nu aş putea spune cum de m-au atras atât de tare. Să fi fost culoarea lor? Faptul că nu mai văzusem niciodată mânuşi într-un magazin vara sau că păreau nou-nouţe printre atâtea haine izânite? Ori felul în care îşi ţineau degetele întoarse către mine, într-un nesfârşit vino-ncoa?

„-Hai, că ţi le las la 8.000”, lansă amabilităţile o vânzătoare vigilentă.

„-Dar credeam că sunt două articole la 10.000”, îmi lansai şi eu nelămurirea faţă de amabilitatea ei.

„-Păi da, o mânuşă 5.000, altă mânuşă 5.000. Acu’ şi tu, doar nu ţi-oi cumpăra o singură mânuşă!?!”.

Deşteaptă femeiuşca asta, mi-am zis eu în gând. Cum şi-o fi dat ea seama că nu poţi cumpăra o singură mânuşă? Ca să nu o mai lungesc mult pe acolo, că de, m-aş fi putut molipsi şi eu de la atâta deşteptăciune, am înhăţat mânuşile. Curios lucru, după ce le-am plătit şi am ieşit din magazin, tot nu mi-am putut dezlipi privirea de la ele. Am luat-o repejor către casă, mergând cu capul plecat şi cu o mânuşile într-o mână, nescăpându-le din ochi mai ceva ca pe Sfintele Moaşte. Acasă, m-am mai holbat ceva la ele, până ce apăru o altă problemă: Îmi erau bune oare?

Nu le probasem niciodată. Le cumpărasem pe neve şi tuleo cu ele acasă. Dar cum să le probez? Nu păreau spălate iar pe Cocolino cu siguranţă nu îl primiseră în vizită demult. Şi… cine le-o fi purtat înaintea mea? Cum să le încerc eu acum? Dacă înlăuntrul lor, în cutele tivului sau în şerpuirilor degetelor păstrau încă parfumul şi sudoarea, atingerile şi amintirile, mângâierile şi tremurul altcuiva? Şi, mai ales, dacă nu fuseseră abandonate – în fond, cine şi-ar abandona atingerile?... – ci doar pierdute într-o primăvară prea caldă, venită prea repede, de o fată prea grăbită, cu buzunare prea mici la haina prea groasă de iarnă? Dacă au căzut într-un tramvai, sub o masă la terasa abia deschisă sau pe holul de la bibliotecă? Dacă au fost uitate pe tejgheaua de la cosmetice, la standul de reviste sau la chioşcul cu Cola? Dacă fata aceea prea grăbită s-a întors mai târziu, şi mai grăbită, să le caute, dar printr-o ironie a zânei mânuşilor sau a patronilor vigilenţi de second-handu-uri, nu le-a mai găsit ?

Şi atunci m-am hotărât. Voi purta mânuşile doar între echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară. Le voi purta murdare şi le voi purta istoria. Le voi purta atingerile. Niciodată, dar niciodată, nu le voi spăla înainte să le pun bine. Dacă le voi pierde peste vară, vor putea astfel duce atingerile mele mai departe cu ele.

Şi, da, de pus bine, le pun întotdeauna pe fundul genţii mele, geanta mea încăpătoare de veşnică studentă-bibliotecă ambulantă. Le port cu mine peste tot, aşteptând ca, într-una din perigrinările mele, să-mi şoptească: „Uite, fata care ne-a pierdut...”. Atunci fata cu mânuşi portocalii o va întâlni pe fata care a pierdut mânuşile portocalii.

Sau nu.